Abel Gance, regizorul (episodul 3)

Abel Gance

Gance face astfel legătura între trecut şi viitor. Opera sa îşi are rădăcinile chiar la începuturile cinematografului. 1911: apa­ratul fraţilor Lumière avea cincisprezece ani! De-abia se depă­şise stadiul “tablourilor vivante”, când Gance îşi consolida pe acest mecanism aspiraţiile literare ale tinereţii sale. Debutul ca­rierei lui poate servi drept exemplu celor care ar dori să explice formarea primei şcoli a cinematografului francez - şcoală care s-a afirmat în această artă nouă, venind pe căile literaturii şi ale teatrului.

Abel Gance s-a născut la Paris, în strada Montmartre, la 25 octombrie 1889. O bună parte a anilor de tinereţe şi-a petrecut-o în Bourbonnais, locul de origine al familiei sale. După absolvirea şcolii primare, intră ca bursier la colegiul Chaptal.

Roland-Manuel (stânga), alături de Maurice Ravel.

Vocaţia sa literară se manifestă de timpuriu. Publică o cu­legere de poeme: "Un doigt sur le clavier"(Un deget pe claviatură) apoi scrie o piesă "La Dame du lac" (Doamna lacului), a cărei muzică o compune Roland-Manuel. Influenţat de lirismul lui D'Annunzio, el îi trimite lui Sarah Bernhardt o tragedie în cinci acte, în versuri, "La Victoire de Samothrace" (Victoria din Samothrace) care reţine atenţia marii actriţe şi care este acceptată în 1914 la Théâtre Français. Dar vine războiul şi piesa nu se mai joacă.

Sarah Bernhardt, fotografie în sepia din 1890.

Paralel cu scrisul, pentru a-şi câştiga existenţa şi pentru a se apropia de oamenii de teatru, Gance interpretează mici roluri pe scenă şi încă din 1909 - cînd avea douăzeci de ani - intră pe platou. Primul său rol în film a fost cel al lui J.B.Poquelin, în­tr-un Molière realizat de Léonce Perret, la “Gaumont”. A jucat de asemenea pe fratele lui Max într-un Max Linder din acea epocă. Dar şi în domeniul cinematografului aspiraţiile sale sînt mai înalte. El scrie scenarii pe care Gaumont le acceptă. În 1910, "Paganini", "Moartea lui Paganini", "Crima bunicului", realizate de Louis Feuillade; "Hanul roşu", "Tragicul amor al Monei Lisa", "Cyrano şi d'Assoucy", "Un clar de lună sub Richelieu", ultimele trei fiind rea­litate de Capellani. 

Gabriel-Maximilien Leuvielle, cunoscut mai degrabă ca Max Linder (1883-1925), actor, regizor, scenarist, activ în perioada filmului mut.

În curând, Gance se hotărăşte să-şi realizeze singur subiectele. În 1912 fondează o casă de filme şi face primul său film, "Digul". Realizează apoi alte trei filme, revenind la me­seria de scenarist pentru “Filmul de artă”: "Infirmiera" (1914).

Regizorul Louis Feuillade (1873-1925).

Leonce Perret (1880-1935), scenograf, comediant, scenarist, realizator, figură emblematică a societăţii Gaumont până în 1917, când părăseşte Europa şi se stabileşte în Statele Unite.

Mobilizat în august la “Serviciul cinematografic al Armatei” este reformat în septembrie 1915 şi-şi reia cariera întreruptă din cauza războiului. Louis Naplas îi acordă cinci zile şi 5.000 de franci pentru a turna "O dramă la castelul d'Acre". Cu "Nebunia doctorului Tube" pe care o realizează apoi, Abel Gance încearcă să experimenteze efectele la care visa de mult. El foloseşte oglinzi care deformează şi se aventurează în îndrăzneli tehnice care-l sperie pe producător. Filmul nu este proiectat. Şi Gance se întoarce la nevinovatele sale povestioare în tonul epocii.

 

Curând, însă, tânărul realizator îşi face, din nou, cunoscute intenţiile ambiţioase nu numai pe plan tehnic, ci şi prin temele pe care vrea să le trateze. "Dreptul la viaţă", "Zona morţii", "Mater Dolorosa", filme din anul 1917 şi chiar "A zecea simfonie" (1918) nu mai au decât o valoare istorică, dar în ele se află deja elemente caracteristice pentru arta regizorului şi a scenaristului (întrucât Gance va fi aproape întotdeauna autorul subiectelor sale) cu alte cuvinte, calităţi şi defecte între care nu va reuşi niciodată să stabilească un echilibru, dar care se vor dezvolta aproape egal, pe măsură ce mijloacele sale de expresie şi geniul său se vor maturiza.

Autodidact, Gance a asimilat de-a valma în tinereţe concep­ţii ideologice şi filozofice, teorii literare, teme romantice, în aşa încât acum îşi extrage din această vâltoare argumentele sale care apar cu atât mai primejdioase, cu cât forma în care le tratează nu este, acum, decât embrionară. El va trebui, ca toţi crea­torii din acea epocă, să le dea formă cu ajutorul acelui instrument pe care ştiinţa i l-a pus în mână şi care este tehnica expresiei. As­piraţia acestor animatori se revendica din epoca Renaşterii, dar arta lor se afla încă în era cavernelor. Ar fi deci cu totul inutil să deplângem astăzi caracterul primelor filme, gustul pentru melo­dramă, emfază, simbolurile naive. Important este – cu toate stângăciile şi excesele sale – limbajul care se creează treptat, căutând mijlocul de a exprima nu numai o acţiune (cum se face de douăzeci de ani încoace), ci şi sentimente şi idei.

Şi în acest domeniu, contribuţia lui Gance avea să se dove­dească hotărâtoare. Din acea succesiune de imagini animate, el va încerca să alcătuiască o expresie dramatică nouă, o artă capa­bilă să provoace emoţia prin mijloace realmente proprii. Dato­rită acestor mijloace, filmele pe care le realizează în cadrul pri­mei Şcoli Franceze a cinematografului mut, din 1920 pînă în 1928, vor rămâne printre cele mai importante ale epocii, dovedind şi azi încă o surprinzătoare bogăţie de inventivitate.

Louis Delluc (1890-1924), regizor aparţinând curentului impresionist, scenarist şi critic de film.

Încă de la "A zecea simfonie", criticul cel mai avizat al epocii, Louis Delluc (el însuşi realizator şi căutător de drumuri noi în arta filmului), trecea peste emfază, de dragul expresiei plastice a unor secvenţe.